Rani deschise

Nu stiu care este simbolul audio a blogosferei, insa cel vizual par a fi ambulantele cu sirenele lor asurzitoare. Pe oriunde pasesti oameni raniti iti intorc privirea. Oameni nefericiti, rani deschise, bandaje desfacute si operatii pe cord deschis. Iubiri interzise, iubiri neimpartasite, iubiri destramate, incercari de a fi ceva ce nu esti etc.

Daca zaresti intr-o cafenea o persoana stand singura la o masa, tastand pe un laptop sau plimbandu-si lingurita intr-o ceasca, nu ti-ar trece prin minte ca e ceva in neregula. Si nici ea – persoana – n-ar veni la tine sa-ti povesteasca ce simte, de ce ii este teama sau ce viseaza, copilaria ei mizera sau bucuria primului sarut.

In spatele ecranului insa, viata se transforma intr-un manechin pe-un podium lung vanat de spectatori. O intrare, o pirueta la stanga, un suspin, o intoarcere la dreapta, mai cade un pansament, o fotografie de final si….urmeaza alta tinuta spre a fi etalata. Nu ne preocupa neaparat, nu ii cunoastem, nu le cunoastem prietenii, iubirile, parintii; nu le putem da sfaturi, scoate la un ceai; nu le putem oferi o imbratisare sau tranti un suras. Exact ca la o defilare de moda, stam in randul intai si asteptam urmatorul si urmatorul si urmatorul.

Si in fond de ce intram si citim siteuri despre durere ? Despre tristete ? Despre deprimare ? De ce stam pe scaun si privim linistiti defilarea ?

Cineva spunea ca oamenii se uita la filme de groaza pentru ca vor se se asigure ca se poate trai si dupa. Dupa momentul ala teribil. Ca daca prin absurd ceva li se intampla, sunt pregatiti sa treaca peste si s-o ia de la capat.

Poate ca e o asemanare aici, poate ca din cauza asta ii citim, poate ca din cauza asta le suntem alaturi, dintr-un egoism si-o curiozitate ciudata si simpla,  ca sa nu spun un voyeurism existential.

Voi de ce-i cititi ?

Image source: Philip Toledano

Advertisements