Leva (1)

Leva a ramas in afara usilor metroului, privind prin geamul murdar. Nu cred ca se uita la ceva anume, poate doar la imaginea lui reflectata in fiecare mazgalitura de siliciu pierdut in toxicul luminos al grafittiului. Eu am incetat sa-l mai privesc, incropindu-mi distanta dintre mine si orice obiect din jur, ceea ce generic numim aruncatura de ochi, in podeaua mizera, abundand in sclipiri cristaline de praf. Admiram cele doua furnici, de dimensiunea unui taburet turcesc, care defilau in fata mea ridicate pe picioarele din spate, imbratisate platonic in ritm de tango imperial. Le descifram segmentele antropode cum se imparteau docil in torace, coada, cap, pentru ca in fiecare secunda sa revina la locul initial in spatiu, ca o pictura vie de Miro, stapanita de Rodin.

Pe Leva l-am intalnit intr-o dimineata, in timp ce ma grabeam spre serviciu; este un adevar universal ca intotdeauna intarzii; nu din vina mea bineinteles, ci pentru ca timpul se aranjeaza cumva molcom intr-o bucla atotsuficienta, ca sferele muzicale pitagorice. Undeva se incheaga un tesut fluid si tern, indepartand orice urma de realitate, pt a se sparge brusc apoi, spre agitatia mea si disperarea celor care ma asteapta.
Ei bine, in dimineata aceea m-am trezit cu ceasul in ochi, atat de bine infipt in retina, incat l-am putut ignora fara mari eforturi sau jene. Am pornit radioul meu cu unde portugheze si chiar am mancat in sufragerie, ceea ce nu se intampla mai niciodata in zilele de serviciu, datorita grabei continue.
Nu mai retin multe detalii de atunci, doar ca pana in statia de tramvai m-a insotit o ploaie de margici colorate, ce-si izbeau zidurile, rotunde si pline, de cascadele pietruite ale strazii. Sunt sigura ca veneau de departe, de pe-o plaja cu azur gri de Lisabona si cu iz de Bacarolla, ca o domnisoara sfioasa le-a purtat la brau in traista ei eleganta de catifea brodata pana cand le-a azvarlit navalnic in toiul unei lover’s quarrel. Margicele pocneau fara sunet, patrunzand aerul si auzul doar prin miscare. La fel cum fantanile arteziene din Piata Spaniei te aromeaza teribil vizual atunci cand iti lipesc pulberi fine de apa pe piele.

Leva ma astepta pe peronul metroului. Si asta poate fi o scuza a intarzierii mele (nu ca mi-as cauta), deoarece doar el stia ca ma asteapta. Nu-mi dau seama nici acum daca era un lucru de care trebuia sa ma prind instinctiv sau a fost o coincidenta.
Pentru mine era un simplu saltimbanc, aparut brusc in fata, facandu-ma sa tresar si sa-mi strang intre degetele pumnului bareta gentii.
A inceput sa danseze Capoeira, cu miscari domoale, ocolind parca aerul din jurul lui.
La inceput m-a amuzat destul cat sa schitez un zambet, pt ca apoi sa-l privesc cuminte dintr-un colt de scaun.rosu, la fel ca orice scaun din statiile de metrou bucurestene.
Nu cred ca-si dadea seama ca altii nu-l vedeau, ca-l ignorau, contopiti fiind in granitul realitatii unei dimineti lucratoare. M-am indoit cateva clipe de cele de mai sus, vazand ca si-a chemat si alti cativa prieteni saltimbanci. Toti dansand Capoeira. Toti razand cu o seriozitate rupta de plinatatea miscarilor pe care le desenau.
Are, sau mai bine zis, au cu totii haine viu colorate cremuite sub griul si transparenta plajelor braziliene.

Fereastra aburind de grasimea invizibila a furnicilor care urca pe ea zilnic.
Perdele rosii, burgunde, tactile, silfide, fugind din care privilor pentru a nu se pironi in acuzatia de superficialitate a texturii.
– Nu vreau unul decorativ. Vreau sa-l poata folosi
– Sigur, acesta – cu doua cesti – ceramica pictata

Parapana-para-papam

 

Image source: Visual messages by Ethan’s YJ Park , copywriter Louise Shepard

Advertisements