21 grame

Imi amintesc ca am plans la filmul asta. De fapt nu la, ci dupa. L-am vazut la cinema Europa de pe Mosilor, vara, cu numai 5 spectatori in sala. Mergeam pe strada spre troleu incercand sa nu-mi tarsaiesc picioarele; asfaltul era spart, cu marginea dinspre trotuar rupta si plina de firide mici, unele dintre ele cu iarba. Si uite asa am inceput sa plang intr-o secunda cu hohote si suspine ca si cand maine nu ar mai fi existat si totul ar fi fost pierdut.

Nu era de vina asfaltul. Filmul asta iti arata cum poti pierde totul intr-o secunda. Nici macar nu trebuie sa faci ceva in legatura cu asta, nu trebuie sa fii acolo, sa faci o tampenie, o alegerea proasta in viata. Nu. E de ajuns sa traiesti normala, viata ta personalizata, obisnuita si perfecta de om normal cu alegeri ok.

E de ajuns sa fii.
Ca apoi sa poti pierde totul.

Daca nu l-ati vazut inca, vi-l recomand. Daca l-ati vazut, vi-l recomand.

Maniera home movies in care e filmat iti intra pe sub piele, in minte, pana in cel mai adanc colt din tine. Imaginile au o introspectie intima, incat simti ca deranjezi in timp ce peek-a-boo inauntru. Si exact cand nu este pregatit, iti smulge cele mai puternice temeri, le tranteste pe masa si spune “uite”, sec si scurt. Iar tu esti lasat acolo tremurand.

21 grame, regizor Alejandro González Iñárritu, scenariu de Guillermo Arriaga.

Advertisements