Yoko Ono

Am descoperit-o pe Yoko Ono tarziu, intr-o expozitie la Montreal.

In sali largi si albe ca un abis modern compact.

Ei erau tineri, utopici si fotogeni, eu bucurandu-ma de lipsa jet lag-ului si de proiectile ireale, de jocul de sah cu ochii inchisi, e copacii cu biletele, de montajele video si audio marca Yokko si de marele pian alb al lui Lennon care domina intreaga expozitie.

Ca un greier sprarealist intr-o pasune tropicala, atunci cand s-ar inventa.

La 80 ani Yoko Ono lanseaza un video-comedie “deceptively simple, charming video crammed with impressive cameos and moves – some intentionally bad, others joyously frisky”, dup cum spune The Rolling Stones.

Isi doreste mai mult spatiu pentru ca lumea sa o stie ca un artist experiential/conceptual si un activist al pacii, cu libertate nesufocata de contextul relatiei personale si de marele pian alb.

Ridicola, urata de multi sau rezonanta si interesanta, as you like it.

Advertisements